De ce și cum ar putea praful de pe Lună să te ucidă

Praful lunar ar putea părea inofensiv, însă e mult mai toxic decât ți-ai fi imaginat și ar putea fi chiar letal în urma unei expuneri prea lungi.

Harrison Schmitt este unul dintre astronauții care au ajuns pe Lună, în cadrul misiunii Apollo 17. La bordul modulului de comandă Challenger, acesta a avut însă o problemă: a început să strănute excesiv, aproape din senin.

După una dintre ieșirile pe suprafața Lunii, Schmitt a avut ghinionul să inspire o parte din praful lunar pe care el și colegul său l-au adus în interiorul modulului Challenger. După această întâmplare aparent inofensivă, Schmitt a avut o reacție alergică pe durata a 24 de ore: ochii i-au lăcrimat, gâtul îl durea și a început să strănute constant.

Schmitt nu era alergic la Lună, însă cercetătorii NASA au înțeles abia acum ce s-a întâmplat. Praful lunar este un risc extrem de mare pentru astronauți, iar asta aflăm dintr-un studiu publicat în jurnalul GeoHealth, care a analizat cât de dăunător poate fi acest praf la nivel celular.

Rezultatele sunt la fel de întunecate precum partea nevăzută a Lunii. În mai multe teste de laborator, o singură doză de praf lunar a fost suficient de toxică încât să omoare până la 90% din celulele plămânilor și creierului, expuse la acesta. Celulele care nu au murit aveau, însă, ADN-ul afectat, iar asta poate duce la apariția cancerului sau a altor boli neurodegenerative.

De ce praful lunar e atât de toxic?

Praful de pe Lună este diferit față de cel de pe Pământ, deoarece este ascuțit și abraziv. Deoarece pe Lună nu bate vântul, praful nu se erodează niciodată. Granulele, în principiu produse de impacturi ale micrometeoriților, rămân ascuțite și pot să distrugă astfel celulele pulmonare, dacă sunt inspirate.

În plus, praful lunar plutește. Deoarece Luna nu are atmosferă, praful de pe satelit poate deveni încărcat electrostatic, iar încărcătura poate fi atât de puternică încât particulele ajung să leviteze deasupra solului.

Din această cauză, praful ajunge rapid în diverse orificii ale costumelor spațiale și astfel este dus și în interiroul modulelor spațiale. Particulele sunt capabile să defecteze echipamente, să blocheze fermoare și, așa cum a descoperit Schmitt, să pună corpul uman în alertă în urma inspirării.